Amagire
de George Bacovia
Vacanta de Craciun se anunta trista pentru mine, ca pentru straini. Priveam cartile in care trebuia sa uit singuratatea, sau farmecul acestor sarbatori de distractii si banchete. Va fi aceeasi odaie ce se incalzeste cu greu, unde vor trece si aceste zile, la fel sau mai trist ca celelalte.
Ceva, insa, imi spune ca poate va fi altfel, si desi nu dadusem nici o atentie unei scrisori primita cu cateva zile in urma, in noaptea aceasta o reluai pentru a o citi din nou.
„Iubit poet, cu multa greutate aflandu-va adresa, va scriu ca un necunoscut admirator, care va roaga sa petreceti anul nou la dansul, in satul C... prin gara M... unde va asteapta o trasura. De veti veni sau nu, ramane cum veti crede; eu insa, va astept. Radu.”
A ma deplasa pentru un admirator necunoscut… Din nou stateam cu ochii in gol, gandindu-ma sa-i raspund, sau sa astept zilele sa treaca, pentru a ma decide! si modestia rece a odaii mele, ca tot mai bine ar fi sa ma duc, oricum ar fi. Zilele treceau si zgomotul particular al sarbatorilor ma intrista si mai mult. Un dor de variatie ma lua mereu si invitatia isi facea loc ca o preocupare definita.
Am plecat in ajun, intr-un vagon plin de lume. Ma duceam la intamplare, si chiar cu o adanca tristete. in dosul garii pustii; gasii trasura si taranul singur, pe capra, care imi spuse razand, ca pe noapte vom intra in sat. Campii inghetate si cranguri goale ramaneau in urma, si aparea... iar tristetea din tren ma urmarea mai inainte, fara sa ma intreb: de ce am venit pe aici? Stelele aparura, si o faza de luna arata pustiul inghetat si fantastic.
Frigul se lasa aspru... Prin satele pustii se auzeau ecouri de colindatori putini, iar casutele acoperite cu trestie dadeau fiori...
Departe, intr-un camp pustiu, trasura intra pe o alee lunga de copaci goi, si vizitiul imi spuse ca am ajuns. Ascunsa intre copaci, in cimpul inghetat, casa paru izolata cu totul de sat. O zidire veche cu doua etaje, in care primul era stins si nelocuit. O singura lumina se zarea la odaia de sus, cu un balcon vechi si intristat…
Nici o miscare de primire. Peste tot tacere. Amortit de frig, si ramas singur in sufragerie, singura odaie luminata pe care o vazusem de afara, priveam de langa soba serviciul de masa pentru o singura persoana, si sticlele cu bautura... Asteptam... Parea ca sunt intr-o locuinta din care cei de acasa plecasera pentru a scapa de singuratatea unei cladiri atat de vechi, cu gratii si ziduri groase.
O caldura placuta, totusi, si aerul antic al acestei cladiri ma familiariza intrucatva si asteptam... O scrisoare deschisa pe masa ma atrase de la sosirea mea… Apropiindu-ma o citii: „Fii bine venit. Bea pentru un an mai bun.Sunt eu care te-am invitat”. Magda.
Imi trasei scaunul, si stam trist, privind serviciul singuratic si buteliile, intr-o tacere care ineca orice surprindere de relatiuni omenesti, si care spunea: adu-ti aminte ca esti departe si nu mai cerceta nimic…Stam insa in sufragerie, in tacanitul monoton al unui ceas vechi, uitat pe un dulap, band vinurile alese, in sanatatea acestei necunoscute, care aranjase aceasta amagire, pe care in amortirea alcoolului o gaseam duioasa, iar zidurile foarte vechi si groase spuneau:
„ramai la noi”. Privirile rataceau in fumul tigarii, presupunand multimea odailor si din acest etaj, care dormeau, inchise, goale, sau mobilate, in noaptea lor.
Era tarziu. Ma plimbam incet si privirile mele se opreau la ferestrele cu gratii infipte in zidurile groase, zarind o luna fugara pe un senin cu camp inghetat.
Pentru a uita si opri spaima ce se lasa, imi luai ultima sticla ramasa, stinsei lampa de aici, si trecui prin sala larga luminata slab de luna, catre odaia de culcare, unde lampa aprinsa ma astepta.
Caldura, covorul moale si grosimea zidurilor zugravite de mult, si aceleasi gratii la ferestrele stinse de un desis de copaci lungi si goi ma izola linistit pentru a ma crede intr-o locuinta visata in care as fi voit sa raman uitat. Mobila veche cu un parfum de povesti arata odaia unei femei, care parea ca pluteste pe langa mine, soptitor, pentru a ma face sa zambesc.
Langa pat pe o masuta, cateva carti, un caiet gros, o cutie de fondante si tigari fine, stateau ca niste tovarase ale insomniei, aici in aceasta cladire veche, inconjurata de copaci vajaitori sub palida luna.
Pentru a nu plange in aceasta vraja, pe care o suportam dureros, baui ultima sticla ce o adusesem, luand si din fondantele deschise. M-am culcat tarziu; stand intre perne, luai caietul pentru a citi impresiuni, scrise de aceeasi mana ce-mi scrisese scrisorile ce le primisem, gandindu-ma trist la aceasta fantezie, – de a veni pentru anul nou intr-o locuinta atat de veche si aproape pustie, ascultand soapte duioase pentru a nu ma simti
amagit. Caietul se deschise la o foaie indoita, unde cateva randuri veneau ca o explicatie: " nu mi-a placut sa amagesc pe nimeni, gasind acest lucru neserios, si mai totdeauna cu urmari triste. As dori ca aceasta nebunie a mea sa-ti ramana indiferenta. Mi s-a parut viata in ultimul timp, atat de sever serioasa, incat doream o amintire in aceste ziduri vechi, pe care, dupa plecarea dumitale, voi simti-o fara a sti nimeni, – pana atunci, cand felul meu de a fi imi va dicta sa va cunosc personal, sau nu. Te rog iarta aceasta amagire. Sarbatorile le voi petrece cu familia in orasul din care ai plecat, si ne vom intoarce aici pe la mijlocul lunii. Inca o data, te rog sa ierti singuratatea si neexplicarea in care imi place sa ma afund, visand la atatea la cate au fost. Scrie-mi ceva in acest caiet... M”.
In vagul unor taceri adormii in vajaitul stufisului de copaci, ce inconjura ca un crang aceasta casa departata. M-am trezit tarziu. Un soare clar lumina odaia parfumata si calda, iar zarea se intindea la ferestrele vechi cu intinderi de campii inghetate si zboruri de pasari iernatice. Spalandu-ma, ma trezii, si ma simteam intrucatva mai lamurit de situatia mea; ma gandeam ca a doua zi trebuia sa plec, ducand cu mine o noua melancolie, pentru nu stiu cata vreme. Vroiam sa vad aceasta casa din departare, din parcul ei salbatic, inainte de a pleca si coborai usor scara lata si veche, pe unde venisem.
Tragand un drug de la usa uscata, din sala de piatra iesii pe niste trepte vechi si inverzite, privind aleea nesfarsita si goala, ce ma umplu de o melancolie amara, fara a putea sa inaintez. Reintrai in vechea cladire, cu ecoul ei de pustiu care, totusi, parea mai putin intristatoare, cu violetul fumuriu din fundul parcului salbatic.
Rataceam neauzit printre salile tacute…Pustiul acesta explica sufletul necunoscutei mele, care se decisese de a ma avea aici, desigur, dupa multe zile si nopti de singuratate gandita... Masa si vinurile alese urmara cu o varietate deosebita. O camera pe care o zarii intredeschisa, licarea de butelii... Nopti de visare, in care uitam orasul, spre care trebuia sa plec pentru totdeauna. in ultima noapte recitii randurile ei din caiet si voiam sa-i scriu, dupa cum ma ruga, terminand scrisoarea.
Beam vinul cu fondanta pe care o luasem, si aprinsei o tigara fina din cele lasate de ea. Putui sa scriu cateva randuri cu o mana tremuratoare: „Buteliile de vin, consumate de mine, iubita necunoscuta, vor spune ca ai amagit un betiv. Poate ca vei uita ca am petrecut un an nou intr-o cladire veche si fantastica, care m-a putut gazdui atat de putin pentru a ma reda mai invins in zgomotul orasului, ce va patrunde in odaita inchiriata ce se incalzeste atat de greu… Un plans suparator vei auzi in aceasta camera dupa plecarea mea, si nu cred ca voiai o astfel de amintire... dupa cum si eu voi duce cu mine un duios ecou, care nu stiu de este ecoul glasului tau. Un cuvant fantastic… adio. Va plange acest cuvant in parcul salbatic, la ferestrele vechi, cu gratiile lor de fier, dupa cum mi-a plans si mie in ultima noapte de amagire, in aceste ziduri groase, pe care parasindu-le nu stiu cum le voi privi, ca sa nu plang. B.”
Sunt multi ani, si palate vechi, si case vechi stau uitate in departari de sate... si cate alte ziduri din zilele noastre, nu vor deveni odata atat de fantastice…
Amagire
Aceasta pagina a fost accesata de 3367 ori.
